Grigore Leșe: “Mă îngrijorează această teribilă ruptură între succes și merit din România”

Oamenii, câteodată, au impresia că i-a uitat Dumnezeu. Iar atunci când oamenii încep să creadă că Dumnezeu i-a uitat, se necăjesc așa de tare în sufletul lor, încât devin lacomi, invidioși, mânioși. Pe mine m-a uitat Dumnezeu, așa își spun, și cu gândul aiasta, care este o deznădeje de fapt, se simt liberi să facă toate relele, să meargă împotriva sufletului lor și împotriva celorlalți – spune Grigore Leșe, ajuns în cătunul în care s-a născut, Stoiceni, un sătuc știut încă de pe la 1500, cu numai 250 de oameni care să-i de suflet, dar care va fi, zilele astea, buricul pământului, capitală culturală a lumii. Cel puțin așa spune Grigore Leșe, care a venit la o conferință de presă ținută la Baia Mare însoțit de mama lui, pentru prima oară în 40 de ani, o spune amuzat, dar și cu respectul cuvenit atâtor amintiri care-l leagă de ea, de la zilele în care alerga cu tălpile goale prin omăt, până la sunetul horelor ei, care încă îi mai răsună în minte. (sursa: eranews.ro)

Lese-3-770x392E bună și suferința – îmi spune, vorbind despre o natură și o vocație a neamului românesc, aceea de a avea sufletul pierdut în dor și în nostalgie, de a arde în acea suferință care poate aduce nădejdea și, mai apoi, fericirea. Cine nu trece prin suferință, nu poate fi fericit. Nemărginirea s-a născut la sat, spunea cineva, și poate că și fericirea are aceeași sursă, o spunem în centrul lumii, la Stoiceni, unde duminică se va ridica Armindenul, adică cel mai falnic brad din pădure, care este adus în sat, tras de căruțe, iar apoi se înalță pe grădină, ca să facă legătura dintre pământ și cer. Oamenii spun: « Să deie Dumnezeu țarină, să deie belșug”. “E semn al belșugului, al fertilității, iar oamenii trăiesc cu asta. De la o vreme, însă, mai trebuie și provocați oleacă. Nu pentru că ar uita de unde vin, ci pentru că li se năzare din când în când să ridice altceva. Se bucură acum să experimenteze departele, pentru că numai de departe mai pot să se vadă pe ei înșiși. Am devenit umblători, plecăm în Germania, plecăm în Spania, plecăm peste tot, iar eu ăstora care tot pleacă le spun : « Măi, să veniți acasă, până nu e prea târziu”. Și știi când începe să fie prea târziu? Atunci când simți că pierzi vremea, atunci când începi să flecărești.>> », spune Grigore Leșe.

A decis să se mute cu totul în satul în care s-a născut, așa, ca o dovadă că poți să înveți carte și să te luminezi, dar poți să trăiești și în rânduială cu asta. « Nu aș vrea ca această casă să fie un muzeu și să ne întâlnim pe te miri unde și să povestim despre ea. Nu. Eu vreau să fie adevărat, să stau în ea, să fac foc, să dau viață căsii, să am animale în jurul ei. Și să stau în poartă, așa, și să le dau binețe celor care vin de la centrul european, iar ăștia să se mire: uite, mă, cum trăiește Grigore! Băi, chiar dacă e absolvent de Academie, chiar dacă are doctorat, chiar dacă are nu-știu-câte studii, uite că Grigore a ales să trăiască în normalitate », spune muzicianul. Sigur, un interviu scris, când îl ai interlocutor pe Grigore Leșe, este o barbarie. Dar imaginați-vă graiul, cuvintele rostite cu tâlc, cu pauze care să salte tensiunea și acute care să dea forță unui gând. “Am să fac tot ce mă duce mintea prin locurile astea, în Maramureș, o zonă în care sunt insule de interese culturale. Fiecare face ce vrea, eventual ferindu-se de celălalt, iar aceste drumuri începute nu se intersectează între ele și, mai rău de atât, nu se intersectează în zona de valoare. E proiect la Săpânța, proiect la Valea Cioarului, Proiect la Lăpuș… proiecte peste proiecte. Dar valoarea ? Valoarea unde este? », se întreabă el. (foto: Mircea Mocanu)

Continuarea, aici.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *