Reînvierea meșteșugului olăritului în tehnica sgraffito, specifică Saschizului – un mare succes în rândul turiștilor

La un an de la deschiderea atelierului de ceramică din Saschiz, în care a fost reînviat meșteșugul olăritului într-o tehnică specifică acestei zone, sgraffito, care a fost abandonată pe la mijlocul anilor 1700, ceramica albastră de Saschiz a început să aibă un mare succes în rândul turiștilor, în special pentru povestea uimitoare care o însoțește, informează Agerpres.

Tehnica sgraffito a fost abandonată undeva pe la mijlocul anilor 1700, însă meșteșugul olăritului a fost continuat până în secolul al XX-lea. Redescoperirea vechii tehnici a fost posibilă cu ajutorul Fundației Camelia Botnar din Anglia — care a instruit doi tineri în meseria de olar, a Fundației ADEPT din Saschiz — care a venit cu ideea și a coordonat proiectul și a Primăriei Saschiz, care a fost receptivă la idee și a construit un spațiu adecvat.

Olarul Marinel Gyorfi, în vârstă de doar 21 de ani, ne-a explicat că tehnica sgraffito practicată de breasla olarilor din Saschiz prin secolul al XVII-lea presupune aplicarea unui strat de glazură pe obiectul de lut, iar după uscare, este desenat, prin scrijelire, modelul dorit. După ardere, pe obiect — cană, farfurie, vază, ulcior, oală etc. — rămâne imaginea desenată pe fondul de culoarea glazurii.

Marinel Gyorfi spune că lucrează în ceramică de doi ani, după ce a fost la cursuri calificare în Anglia, iar de un an lucrează la Saschiz.

‘Am urmat cursuri de olărit în Anglia, am învățat să fac diverse lucruri, acolo am intrat în contact cu stilul sachizean, cu culori albastre, scrijelite. Culoarea e făcută din cobalt amestecat cu praf de lut. Acum, noi luăm material din Anglia, dar există și la Sighișoara. În urmă cu peste 200 de ani, a fost o ceramică făcută de sași, noi încercăm să o reproducem. Mixez lutul, îl modelez pe roată, apoi las obiectul pe masă la uscat. După ce se usucă — nu trebuie să fie nici prea moale, nici prea uscat — îl glazurăm cu albastru, îl lăsam din nou la uscat, apoi vine scrijelit, până la lut. O farfurie poate fi făcută cam în 10 zile. O zi și jumătate stă la uscat, apoi finisată, apoi stă iar la uscat, apoi e arsă de două ori’, explică olarul.

El susține că nu s-a gândit niciodată că va ajunge olar, dar că a auzit de această ofertă a Fundației Camelia Botnar din Anglia, a acceptat și are de gând să meargă mai departe pe acest drum.

‘Am de gând să continui, pentru că îmi place ceea ce fac. Simt o mare bucurie când termin un obiect, o mândrie. Într-un an am făcut destul de multe lucruri, am avut și multe probe, pentru că trebuie să facem probe, am avut și eșecuri, dar și lucruri bune. Oamenii vin și se uită la ce fac. Deși uneori calitatea nu e cea mai bună, cei care vor ceramică de Saschiz o cumpără, cei care nu, nu. E un lucru manual și, în general, place. Obiectul, dacă e greu de făcut, e mai scump. Obiectele înalte și voluminoase, foarte subțiri sunt greu de făcut, deci mai scumpe. Cănile sunt ușor de făcut. Avem o roată a olarului acționată electric, e modernizată nu mai e ca roata pe care o știam și e mai ușor de lucrat la ea. La Saschiz se folosea în trecut o glazură de tip albastru cobalt, care nu mai poate fi reprodusă în prezent’, precizează tânărul olar.

imageResize

Reprezentantul pe Dezvoltarea Afacerilor Agricole în cadrul Fundației ADEPT, Ben Mehedin, a declarat pentru AGERPRES că, având sprijinul material al Fundației Camelia Botnar din Anglia, Fundația ADEPT Transilvania, specializată în conservarea biodiversității și a comunităților de mici fermieri, a coordonat acest proiect, iar Primăria Saschiz a amenajat spațiul pentru funcționarea atelierului.

‘În localitatea Saschiz a existat o breaslă a olarilor din secolul al XVII-lea, însă motivele din cauza cărora a dispărut acest tip de ceramică nu le-am putut afla încă (…) Se spune că în România există trei tipuri de albastru: Albastru de Voroneț, de Săpânța și de Saschiz. Cel de Saschiz era un albastru special, nimeni nu știe cum se obținea acest pigment. Probabil cel de Saschiz era obținut cu ceva adus de prin Orient, posibil Lapis Lazuli. Nici nu știm unde a fost casa olarului sas, am găsit doar o casă de olar haban, la Criț. Cu toate acestea, pe noi ne interesa meșteșugul pentru dezvoltarea unei activități pentru turiști, pentru că Fundația ADEPT are o abordare integrată: vorbim foarte mult despre conservarea biodiversității, dar această conservare se poate face creând un cadru adecvat oamenilor, care să poată realiza practici tradiționale în natură, dar având venituri suficiente încât să aibă un trai prosper. Noi căutăm astfel obținerea de venituri suplimentare, între care și un meșteșug ca acesta, plus alte activități… și dacă ai oferit un loc de muncă, tot e ceva’, a spus Ben Mehedin.

Potrivit acestuia, ideea reînvierii meșteșugului a existat demult, însă ‘sclipirea de geniu’ i-a aparținut unei foste angajate a Fundației ADEPT, Lenke Balint, care a avut o bursă de studii în Anglia, ocazie cu care a vizitat Fundația Botnar.

‘Prin această fundație se oferă a doua șansă copiilor și adolescenților care au început cu stângul în viață. Aici tinerii sunt instruiți într-un meșteșug, inclusiv în olărit. Lenke, vizitând Fundația Camelia Botnar, (exista o dorință a soțului Cameliei Botnar, care a decedat, de a finanța ceva în țară), a împărtășit ideea noastră. Au luat legătura cu noi, am trimis câțiva tineri, printre care și pe Marinel Gyorfi, iar Primăria Saschiz a fost de acord să reinventăm ceramica, ne-au pus la dispoziție clădirea. E o muncă de echipă, dar Lenke, care a lucrat la noi, la Fundația ADEPT, a fost cu ideea. Ca răsplată, darurile de la nunta fostei noastre colege au fost din ceramică albastră de Saschiz’, a arătat reprezentantul Fundației ADEPT.

Ben Mehedin a mai subliniat că modele de pe obiectele de ceramică sunt inspirate din vechea ceramică de Saschiz, iar unele, ‘ca să citez pe cineva, sunt de dinainte de începerea timpului, dar mai schimbăm câte ceva”.

‘Avem și turiști care vin cu idei noi. Nu producem noi pe cât de mare e cererea. Le oferim oamenilor și o experiență turistică de neuitat. Unii vin în atelier, își fac obiectul — uneori îl facem noi, iar ei scrijelesc — ei vor să cumpere inclusiv ciobul care iese din cuptor, pentru că simt că în el e experiența lor. Aceste gesturi au o însemnătate foarte mare pentru turiști, sunt mult mai importante decât o cană sau o farfurie gata făcută. În acest caz, obiectul are și o poveste în care este implicat și cel care îl achiziționează. Pot să spun că succesul nostru vine din conjunctură, nu din ceea ce credem noi că facem bine (…) Am început să obținem farfurii apropiate de ce ne-am dori. Suntem încă departe de a face un lucru de înaltă calitate, dar avantajul nostru este că pretențiile celor care doresc aceste produse nu devin atât de ridicate în momentul în care află povestea acestui meșteșug aici și cum am reușit să îl reinventăm’, a afirmat Ben Mehedin.

El spune, la un an de la inaugurarea centrului de ceramică din Saschiz, că nu știe dacă poate să numească acest proiect ca fiind unul de ‘succes răsunător’, însă știe cu certitudine că experiența acumulată în urma implementării lui este una fantastică.

‘Am învățat multe împreună. Nimeni nu se face ceramist peste noapte. Niciunul dintre noi nu mai lucrase în ceramică, e un domeniu în care poți să ajungi la rebuturi, rebuturi pe care le vezi doar după ce deschizi cuptorul. În nouă luni, cât a fost instruit Marinel în Anglia, nu e suficient să afli toate etapele necesare. Am avut dificultăți în a stabili temperatura de ardere, cât de diluată să fie glazura, în a găsi materialul ceramic adecvat. Când am văzut că nimic nu funcționează, am organizat un transport din Anglia cu ceramica pe care au învățat acolo să muncească. Evident că, după ce am adus ceramica, s-a stricat cuptorul. Și atunci, printr-un proiect prin care am motivat de ce dorim să reutilăm atelierul, am achiziționat un nou cuptor. Abia după ce am achiziționat acest cuptor am putut să obținem materiale replicabile. După achiziționarea noului cuptor, la Saschiz au început să fie produse farfuriile din ceramică albastră, care, deși nu se ridică la standarde foarte înalte, sunt foarte căutate pentru povestea pe care o au în spate’, a conchis Ben Mehedin.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *